Intr-un sfert de oră eram din nou în formaţie completă şi o priveam cu alţi ochi decît de obicei pe Ada, care urma să ne fie regină. Ea se şi îmbrăcase într-o fustiţă indigo şi o bluză de-un mov mai întunecat.
Urma s-o împodobim cu toate atributele regalităţii. Mai întîi însă, din pumnii Carminei, Ada şi-a tras biletul cu locul unde avea să domnească. I-a căzut locul cel mai rîvnit, curtea casei noastre.
Am aşezat-o pe Ada pe tron şi am împodobit-o şi pe ea cu toate zorzoanele pe care le-am putut găsi. Ţinea o statuetă de fier înfăţişînd un războinic indian, ca pe un sceptru, în mîna stîngă. Cîrciumăreasa, floarea ei, îi atîrna în piept, galben-portocalie. I-am adus din casă şi ceasul de mînă pe care trebuia să-l folosească în joc. Era un ceas de damă, micuţ, cu cureluşă roşie lăcuită şi cadran auriu, cu limbi ca nişte ace negre. Nu avea mecanism, era o jucărie pentru învăţat orele. Limbile puteau fi potrivite cu un buton. I l-am pus la mînă, şi ritualul investiturii fiind încheiat, ne-am aplecat adînc în faţa reginei. Aşteptam curioase poruncile, gîndindu-ne fiecare ce-am fi făcut noi în locul Adei.
După ce se uită de-o sută de ori la ceasul ei, după ce, ca să mai cîştige timp, ne trimise pe fiecare după tot soiul de lucruri, Ada, în fine, se hotărî. Cred că inventase jocul pe loc, pentru că nu-l mai jucaserăm pînă atunci. Ne-a pus mai întîi să tragem, cam din doi în doi metri, cîte o linie de-a latul aleii de cărămidă care ducea spre fundul curţii. Erau şapte linii albe. Ele trebuiau să reprezinte, ne explică regina, vîrstele oamenilor, din zece în zece ani. De aceea am şi scris cifra 10 lîngă prima linie, 20 lîngă a doua şi aşa mai departe, pînă la 70. Fiecare dintre noi, în ordinea culorilor, trebuia să străbată aleea, trecînd peste linii, şi să mimeze în fiecare interval vîrsta respectivă. Nu ni s-a părut o idee prea grozavă, dar mergea pentru început. Bătrîneţea era uşor de mimat, ne gîndeam noi, dar cum să mimezi vîrsta de treizeci sau patruzeci de ani?
Oricum, porunca era poruncă, aşa că grasa călcă peste linia de zece ani, căci avea deja unsprezece, şi-o porni cu paşi mici şi rari de-a lungul aleii. Ca s-o „cronometreze", cum auzisem că se face la concursuri, Ada, de pe tronul ei, privi cadranul ceasului. Scoase un mic ţipăt de surpriză, căci limbile dispăruseră. Să fi căzut oare? Nu era cu putinţă. Abia cînd a deschis gemuleţul cadranului, Ada a înţeles ce se petrecea: a vîrît degetul înăuntru, dar l-a tras imediat înapoi, privindu-şi încruntată vîrful însîngerat. Limbile erau acolo, dar se roteau atît de repede încît nu mai puteau fi văzute. Stropul de sînge pică, purpuriu şi lucios, pe rochia ei, unde se întinse în ţesătură, formînd o pată stacojie. Ne-am fi mirat încă multă vreme de ceasul însufleţit, dacă nu ne-ar fi atras şi mai tare atenţia ceea ce se petrecea cu biata Balenă în timp ce înainta ca o somnambulă de-a lungul cărării pavate cu cărămizi. Ajunsese aproape de linia a treia şi, la început, am crezut că-şi joacă vîrsta matură, şi încă tulburător de veridic. Dar nu putea fi doar o mimare: Balena se lungise, şoldurile şi sînii i se îngreunaseră, părul i se închisese la culoare. Era acum cu adevărat demnă de porecla ei: o femeie totemică, rotundă ca planeta Jupiter, la fel de masivă. Hainele i se modificau în timpul mersului, tivul fustei se ridica sau cobora, pantofii aveau cînd tocuri subţiri, cînd butucănoase. De pe la jumătatea spaţiului al treilea, pe deget începu să-i lucească o verighetă groasă de aur şi, depăşind a patra linie, părul începu să-i încărunţească. Era mai mult lată decît înaltă. Făcuse guşă triplă şi sînii îi ajunseseră pînă aproape de buric. Mergeam alături de ea, pe marginea aleii, dar ea privea ţintă înainte, cu o expresie absentă. Puţin înainte de-a depăşi a cincea linie, Balena se surpă în sine. Ne-am tras în lături, înnebunite de spaimă. In cîteva secunde, din femeia enormă rămăseseră numai cîteva fragmente de oase înfăşurate în cîrpe putrede: un maxilar pămîntiu, un femur, cîteva coaste... Şi acestea se pulverizară pînă la a deveni o materie impalpabilă, din care nu rămase în cele din urmă nimic. Am fi început să urlăm dacă Balena nu s-ar fi întrupat deodată lîngă noi, afară din cărarea blestemată. Şi văzînd-o cum ne priveşte nedumerită, am înţeles că nu ştia nimic şi că nici nu trebuia să ştie vreodată.
Era acum rîndul Adei, care şi-a desprins ceasul de la mînă şi l-a lăsat pe tron. în loc să ne fie teamă să continuăm jocul, începuserăm, dimpotrivă, să fim curioase: voiam să ştim cum vor arăta celelalte fete mai tîrziu şi cînd vor muri. Pentru că ideea propriu-zisă a morţii nu ne impresiona, priveam totul ca la cinematograf, luam totul drept o halucinaţie ciudată, în adevărul căreia nici nu ne trecea prin cap să credem. Cînd Ada s-a îndreptat spre prima linie de pe alee, Carmina a fugit după ea şi-a luat-o de mînă. Nu îşi puteau imagina să .pornească la drum altfel decît împreună. Era împotriva regulii pe care o stabiliserăm, dar, fiindcă în primul rînd era implicată regina, iar apoi pentru că nici nu vroiam să despărţim gemenele, le-am lăsat să pornească de mînă, în rochiţele lor albe, cu acelaşi păr cafeniu sticlos fluturîndu-le în urmă, cu acelaşi rîs idiot-fermecător pe feţele identice. Pentru că, imediat cum făcuseră primul pas, hainele li se schimbaseră, şi ele însele, destul de diferite în mod obişnuit pentru cine le cunoştea bine, erau acum imposibil de identificat. Erau un organism dublu, cu acelaşi metabolism, erau două siameze unite prin palmele împreunate, Carminada sau Adacarmina păşind cu aceeaşi mişcare, cu părul umflat de briza galbenă fluturînd la fel şi în acelaşi timp. Apropiindu-se de linia a doua, deveniră două tinere în alb şi verde, cu mici brăţări în formă de şarpe la încheietură, zîmbind cu buze pline şi crude. La patruzeci de ani erau femei planturoase, cu sîni minunaţi, cu şolduri foarte înalte, purtînd pantofiori delicaţi de piele neagră şi rochii rosii.
Nici ele nu depăşiră linia a cincea. Brusc, una dintre ele se risipi în vînt atît de repede, încît cîteva clipe îi mai rămase în picioare scheletul, în pantofi cu toc şi atîrnînd de el zdrenţe de mătase. Pe ţeastă părul îi mai pîlpîi o vreme, pînă se făcu scrum. Unghiile de la mînă îi căzură, răsucindu-se în aer ca nişte petale roşii de trandafir. Cealaltă geamănă o privea uluită, încă nu avusese timp să reacţioneze, cînd scheletul surorii ei se prăbuşi, se prefăcu în ţărînă şi dispăru. Geamăna se lăsă în genunchi şi-apoi se întinse la pămînt. încremeni, se albi, se pietrifică. Părea o statuie, un mulaj din Pompei. Nasul i se ciobi, braţele i se sparseră, trunchiul se frînse în mai multe bucăţi, din statuie rămaseră numai aşchii şi cioburi, care se pulverizară pînă la praf de cretă, pe care vîntul îl împinse spre fundul curţii. Dar Ada şi Carmina erau acum iar lîngă noi, în obişnuitele lor rochiţe. Ada îşi puse iar coroana aurie pe cap şi ceasul la mînâ.
Porni atunci Puia, rece ca o sticlă cu apă de la gheaţă, fascinantă ca ochiul transparent al viperei, dar mai presus de orice — neatentă, abstrasă. Zăngănindu-şi uşor pandantivele şi cerceii, ea străbătu cele şapte intervale cu pas egal, neschimbată, mereu identică sieşi. Depăşind linia de şaptezeci de ani era aceeaşi copilă frumoasă şi, la propriu, fără pereche. Imaginea ei a trecut prin gardul din spatele curţii şi s-a pierdut la orizont, sub norii înşelători. Ester şi Garoafa, îmbătrînind, şi-au accentuat trăsăturile neamului lor.
Toate s-au regăsit însă alături de noi, înfiorate şi tremurînd. Nici una, totuşi, nu era conştientă de ceea ce se întîmplase cu ea pe aleea de cărămizi.
M-am pregătit şi eu pentru marea plecare. (…)
Urma s-o împodobim cu toate atributele regalităţii. Mai întîi însă, din pumnii Carminei, Ada şi-a tras biletul cu locul unde avea să domnească. I-a căzut locul cel mai rîvnit, curtea casei noastre.
Am aşezat-o pe Ada pe tron şi am împodobit-o şi pe ea cu toate zorzoanele pe care le-am putut găsi. Ţinea o statuetă de fier înfăţişînd un războinic indian, ca pe un sceptru, în mîna stîngă. Cîrciumăreasa, floarea ei, îi atîrna în piept, galben-portocalie. I-am adus din casă şi ceasul de mînă pe care trebuia să-l folosească în joc. Era un ceas de damă, micuţ, cu cureluşă roşie lăcuită şi cadran auriu, cu limbi ca nişte ace negre. Nu avea mecanism, era o jucărie pentru învăţat orele. Limbile puteau fi potrivite cu un buton. I l-am pus la mînă, şi ritualul investiturii fiind încheiat, ne-am aplecat adînc în faţa reginei. Aşteptam curioase poruncile, gîndindu-ne fiecare ce-am fi făcut noi în locul Adei.
După ce se uită de-o sută de ori la ceasul ei, după ce, ca să mai cîştige timp, ne trimise pe fiecare după tot soiul de lucruri, Ada, în fine, se hotărî. Cred că inventase jocul pe loc, pentru că nu-l mai jucaserăm pînă atunci. Ne-a pus mai întîi să tragem, cam din doi în doi metri, cîte o linie de-a latul aleii de cărămidă care ducea spre fundul curţii. Erau şapte linii albe. Ele trebuiau să reprezinte, ne explică regina, vîrstele oamenilor, din zece în zece ani. De aceea am şi scris cifra 10 lîngă prima linie, 20 lîngă a doua şi aşa mai departe, pînă la 70. Fiecare dintre noi, în ordinea culorilor, trebuia să străbată aleea, trecînd peste linii, şi să mimeze în fiecare interval vîrsta respectivă. Nu ni s-a părut o idee prea grozavă, dar mergea pentru început. Bătrîneţea era uşor de mimat, ne gîndeam noi, dar cum să mimezi vîrsta de treizeci sau patruzeci de ani?
Oricum, porunca era poruncă, aşa că grasa călcă peste linia de zece ani, căci avea deja unsprezece, şi-o porni cu paşi mici şi rari de-a lungul aleii. Ca s-o „cronometreze", cum auzisem că se face la concursuri, Ada, de pe tronul ei, privi cadranul ceasului. Scoase un mic ţipăt de surpriză, căci limbile dispăruseră. Să fi căzut oare? Nu era cu putinţă. Abia cînd a deschis gemuleţul cadranului, Ada a înţeles ce se petrecea: a vîrît degetul înăuntru, dar l-a tras imediat înapoi, privindu-şi încruntată vîrful însîngerat. Limbile erau acolo, dar se roteau atît de repede încît nu mai puteau fi văzute. Stropul de sînge pică, purpuriu şi lucios, pe rochia ei, unde se întinse în ţesătură, formînd o pată stacojie. Ne-am fi mirat încă multă vreme de ceasul însufleţit, dacă nu ne-ar fi atras şi mai tare atenţia ceea ce se petrecea cu biata Balenă în timp ce înainta ca o somnambulă de-a lungul cărării pavate cu cărămizi. Ajunsese aproape de linia a treia şi, la început, am crezut că-şi joacă vîrsta matură, şi încă tulburător de veridic. Dar nu putea fi doar o mimare: Balena se lungise, şoldurile şi sînii i se îngreunaseră, părul i se închisese la culoare. Era acum cu adevărat demnă de porecla ei: o femeie totemică, rotundă ca planeta Jupiter, la fel de masivă. Hainele i se modificau în timpul mersului, tivul fustei se ridica sau cobora, pantofii aveau cînd tocuri subţiri, cînd butucănoase. De pe la jumătatea spaţiului al treilea, pe deget începu să-i lucească o verighetă groasă de aur şi, depăşind a patra linie, părul începu să-i încărunţească. Era mai mult lată decît înaltă. Făcuse guşă triplă şi sînii îi ajunseseră pînă aproape de buric. Mergeam alături de ea, pe marginea aleii, dar ea privea ţintă înainte, cu o expresie absentă. Puţin înainte de-a depăşi a cincea linie, Balena se surpă în sine. Ne-am tras în lături, înnebunite de spaimă. In cîteva secunde, din femeia enormă rămăseseră numai cîteva fragmente de oase înfăşurate în cîrpe putrede: un maxilar pămîntiu, un femur, cîteva coaste... Şi acestea se pulverizară pînă la a deveni o materie impalpabilă, din care nu rămase în cele din urmă nimic. Am fi început să urlăm dacă Balena nu s-ar fi întrupat deodată lîngă noi, afară din cărarea blestemată. Şi văzînd-o cum ne priveşte nedumerită, am înţeles că nu ştia nimic şi că nici nu trebuia să ştie vreodată.
Era acum rîndul Adei, care şi-a desprins ceasul de la mînă şi l-a lăsat pe tron. în loc să ne fie teamă să continuăm jocul, începuserăm, dimpotrivă, să fim curioase: voiam să ştim cum vor arăta celelalte fete mai tîrziu şi cînd vor muri. Pentru că ideea propriu-zisă a morţii nu ne impresiona, priveam totul ca la cinematograf, luam totul drept o halucinaţie ciudată, în adevărul căreia nici nu ne trecea prin cap să credem. Cînd Ada s-a îndreptat spre prima linie de pe alee, Carmina a fugit după ea şi-a luat-o de mînă. Nu îşi puteau imagina să .pornească la drum altfel decît împreună. Era împotriva regulii pe care o stabiliserăm, dar, fiindcă în primul rînd era implicată regina, iar apoi pentru că nici nu vroiam să despărţim gemenele, le-am lăsat să pornească de mînă, în rochiţele lor albe, cu acelaşi păr cafeniu sticlos fluturîndu-le în urmă, cu acelaşi rîs idiot-fermecător pe feţele identice. Pentru că, imediat cum făcuseră primul pas, hainele li se schimbaseră, şi ele însele, destul de diferite în mod obişnuit pentru cine le cunoştea bine, erau acum imposibil de identificat. Erau un organism dublu, cu acelaşi metabolism, erau două siameze unite prin palmele împreunate, Carminada sau Adacarmina păşind cu aceeaşi mişcare, cu părul umflat de briza galbenă fluturînd la fel şi în acelaşi timp. Apropiindu-se de linia a doua, deveniră două tinere în alb şi verde, cu mici brăţări în formă de şarpe la încheietură, zîmbind cu buze pline şi crude. La patruzeci de ani erau femei planturoase, cu sîni minunaţi, cu şolduri foarte înalte, purtînd pantofiori delicaţi de piele neagră şi rochii rosii.
Nici ele nu depăşiră linia a cincea. Brusc, una dintre ele se risipi în vînt atît de repede, încît cîteva clipe îi mai rămase în picioare scheletul, în pantofi cu toc şi atîrnînd de el zdrenţe de mătase. Pe ţeastă părul îi mai pîlpîi o vreme, pînă se făcu scrum. Unghiile de la mînă îi căzură, răsucindu-se în aer ca nişte petale roşii de trandafir. Cealaltă geamănă o privea uluită, încă nu avusese timp să reacţioneze, cînd scheletul surorii ei se prăbuşi, se prefăcu în ţărînă şi dispăru. Geamăna se lăsă în genunchi şi-apoi se întinse la pămînt. încremeni, se albi, se pietrifică. Părea o statuie, un mulaj din Pompei. Nasul i se ciobi, braţele i se sparseră, trunchiul se frînse în mai multe bucăţi, din statuie rămaseră numai aşchii şi cioburi, care se pulverizară pînă la praf de cretă, pe care vîntul îl împinse spre fundul curţii. Dar Ada şi Carmina erau acum iar lîngă noi, în obişnuitele lor rochiţe. Ada îşi puse iar coroana aurie pe cap şi ceasul la mînâ.
Porni atunci Puia, rece ca o sticlă cu apă de la gheaţă, fascinantă ca ochiul transparent al viperei, dar mai presus de orice — neatentă, abstrasă. Zăngănindu-şi uşor pandantivele şi cerceii, ea străbătu cele şapte intervale cu pas egal, neschimbată, mereu identică sieşi. Depăşind linia de şaptezeci de ani era aceeaşi copilă frumoasă şi, la propriu, fără pereche. Imaginea ei a trecut prin gardul din spatele curţii şi s-a pierdut la orizont, sub norii înşelători. Ester şi Garoafa, îmbătrînind, şi-au accentuat trăsăturile neamului lor.
Toate s-au regăsit însă alături de noi, înfiorate şi tremurînd. Nici una, totuşi, nu era conştientă de ceea ce se întîmplase cu ea pe aleea de cărămizi.
M-am pregătit şi eu pentru marea plecare. (…)
